Introducing : Angola

Taman când mă dădeam cu capul de gardul fermei prin intermediul tastaturii, cu gândul la planurile lipsă de Sărbători, dau peste paradisul destinaţiilor de vacanţă : Angola
Băi băiatule, dar câte lucruri minunate şi atracţii turistice oferă această ţară tânără, mă mir că cineva mai merge la Viena, Tenerife, Paris...
O ţară tânără şi cu potenţial mare, uşurel umbrit de micul război civil de 27 de ani, cu ceva munţi şi ieşire la mare. Pentru cei pasionaţi de agricultură musai trebuie ştiut că 2.65% din teritoriul ţării este arabil şi pe 0.2 % se cultivă cu spor o banană, o trestie de zahăr, o cafea...după posibilităţi.
Musai să vă luaţi o umbrelă şi un colăcel de salvare că pe la ei inundaţiile sunt mai frecvente ca autobuzele. Dar o ploaie de vară nu strică niciodată.
Poporul e unul tânăr şi neliniştit..media de vârstă este 18 ani, iar femeile aduc pe lume, în medie, cam şase copii de căciulă. Pardon, basma. Acum, pe bune, câţi copii să torni până la 39 de ani, că asta e speranţa de viaţă la femei. La bărbaţi, 37.
Puteţi să vă întoarceţi din vacanţă cu amintiri minunate cum ar fi : diamante, febră tifoidă, diaree bacterială, hepatită A, malarie, schistosomiasis şi boala somnului. Sigur, şansele să găsiţi un diamant sunt de vreo 51987 de ori mai mici decât de a găsi vreo bacterie simpatică.
Nu vă faceţi griji pentru transport. Angola are 192 de aeroporturi (!?!), dintre care 30 cu piste de aterizare pavate.
În curând, în pachetele promoţionale din toate agenţiile de turism!

Taximetrişti, poliţişti, oameni..

Sunt un şantajist sentimental, normal, recunosc alţii de la o poştă. Poate d-asta de cele mai multe ori nu mă impresionează cerşetorii, indiferent câţi copii, căţei sau pancarte poartă la gât. Mă impresionează însă oamenii care par şantajişti emoţionali, dar sunt doar nişte nefericiţi naivi rătăciţi prin minunatul nostru Bucureşti.

Aşa s-a întămplat acum o lună şi ceva cu un cuplu care pe o străduţă paralelă cu Bălcescu m-a întrebat cum poate ajunge la gara de nord, pe jos. Oamenii cărau nişte sacoşe de rafie în care încăpea lejer jumătate din averea mea. Şi erau pline ochi. Le-am dat un ban să ia metroul şi deşi Adriana a spus pe moment că oamenii au cerşit într-o formă mai evoluată, eu chiar cred în continuare că ei erau din inima Moldovei şi au avut neşansa să fie traşi pe sfoară de un taximetrist cu vorbe dulci şi rele intenţii.

Acum ceva vreme, veneam de la reprezentanţa sport a corporaţiei, alături de prietenul Bianca şi Zeul din dotare. Pe drum, un domn vădit rătăcit ne abordează întru ajutor. Prietenii mei au dispărut în ceaţa groasă de octombrie, desigur, pentru că aveau o emisiune de făcut.

Înainte de salut, l-am pus pe om în temă că nu îi dau niciun ban şi i-am ascultat păsul. Omul, Sandu Stan pe numele lui, a avut nenorocul să aterizeze din Italia pe aeroportul Băneasa, de unde a luat un taxi spre Gara de Nord că avea un tren de prins, că nu are încotro, că deh, la 11 noaptea, autobuzele, dacă circulă, sunt foarte rare. Taximetristul l-a dus şi i-a cerut 300 de lei, la destinaţie. Omul n-a vrut să îi dea, motivând că n-are de unde, că e sărac, că lucruri. Taximetrisul i-a zis că îl duce înapoi şi îl lasă în aeroport pe cheltuiala lui. Acolo, l-a luat la nişte palme, bazându-se pe sprijinul colegilor de breaslă în cazul în care lucrurile ar fi degenerat. Omul a fugit, fără bagaje.

De faţă cu mine, a sunat la 112 unde şi-a spus povestea, pe rând, operatoarei şi poliţiei. Poliţia, săritoare în ajutorul cetăţeanului, l-a trimis la poliţia aeroportului, să îi rezolve ăia problemele. Probabil frigul de afară, scaunele reci ale maşinii şi taximetriştii arţăgoşi i-au pus pe gânduri de spălare de mâini pe oamenii legii.

Acum nu ştiu ce mă îngrijorează mai mult : că unii taximetrişti te prădează ca piraţii somalezi sau că poliţia, în principiu, se spală pe mâini cu apă şi săpun din abundenţă să nu ia vreun virus mortal?

Un lucru e sigur : nu o să mai am mustrări de conştiinţă când trezesc sun în miez de noapte Poliţia Comunitară să mă ajute cu un avertisment pentru cei care chiar nu vor să înţeleagă că locul meu de parcare e plătit.

Cu drag, Vecinii

- M-ai omorât tu pe mine...când nu vorbeşti fără oprire, nu ai stare! Am avut eu un coleg care nu avea stare, la fel ca tine, şi când s-a făcut mare s-a îmbolnăvit de Parkinson. Stai şi tu locului o clipă, ca să am şi eu linişte! Treaba ta, o să te îmbolnăveşti şi tu, dacă nu eşti cuminte!


Aşa mi-a zis mama într-o zi în care oboseala îşi spunea cuvântul şi şansele de odihnă îi erau curmate de năstruşniciile pe care le poate face un copil de 4-5 ani. Pe moment, cred că m-am potolit, mai ales că numele bolii suna foarte complicat.

Mai bine de 20 de ani mai târziu, ieri, am găsit în cutia poştală un bilet. Pe o foaie de caiet de matematică, frumos înpăturită în patru, scrie :

Stimate Domnule Nelu Barbu,

Ap. 5

Vă ascultăm cu plăcere înformaţiile privind "Vremea"

Vă rugăm să nu vă grăbiţi când vorbiţi, deoarece nu se disting silabale, vocalele, etc; noi cei care vă ascultăm atenţi nu apare clară exprimarea dvs. şi e păcat

Deci, vă rugăm să vă grăbiţi mai încet.

Vecinii

Vecinii mei sunt simpatici şi îi anunţ pe această cale că eu chiar fac eforturi să vorbesc mai rar, dar îmi este incredibil de greu, devreme ce ritmul este acelaşi de când aveam vreo 4 ani.