duminică, 26 aprilie 2009
joi, 23 aprilie 2009
Stele căzătoare
Sunt diverse lucruri şi situaţii fireşti în jurul nostru de care ne agăţăm cu ferociatea unui animal de pradă flămând în ideea de a ne lumina universul, uneori zguduit de momente nefericite, alteori din pură şi tâmpită obişnuinţă ridicată la rang de tradiţie.
Văzând cum o stea îşi arde ultima suflare, m-am surprins serile trecute murmurând în gând o dorinţă arzătoare şi destul de greu de înfăptuit chiar şi de o putere dincolo de înţelegerea comună. Să zicem că există o zână a stelelor care cad şi stă la pândă să înfăptuiască dorinţe tuturor Gigeilor care privesc cerul într-un moment de conversaţie moartă, între două beri. N-ar trebui să existe şi un termen în care să se înfăptuiască respectiva doleanţă?! Şi ce se întâmplă dacă doi Gigei, aflaţi la o distanţă de 300 de km, să zicem, îşi pun aceeaşi dorinţă văzând aceeaşi stea? Ce face zâna? Dar poate zâna e şmecheră şi capabilă că d-aia e zână.
Am zâmbit şi am râs de mine, în gând, să nu deranjez zâna cu atitudinea asta persiflantă, de om matur. Omul ăsta matur îmi zice că poate steaua aia a fost cândva o planetă înfloritoare, cu atmosferă de sulf şi ploi cu mercur şi alte substanţe, pe care trăiau nişte omuleţi verzi sau ce culoare vreţi voi şi care s-au dus universului de suflet. Cum te lasă sufletul să îţi pui o dorinţă pe baza morţii unei întregi civilizaţii, Gigele?!
Pentru că binele învinge şi copilărie înseamnă bine, copilul din mine şi-a terminat de murmurat dorinţa şi de data asta cu termen până la care ar trebui înfăptuită, să nu mă mai ţină zâna în suspans până când o avea ea chef de înfăptuit ceea ce ar trebui înfăptuit. Ştiu eu sigur că am văzut într-o noapte, acum vreo 15 ani, o ploaie de meteoriţi şi clar nu la toate dorinţele s-a respectat termenul. Am o singură problemă : nu mai ştiu exact ce mi-am dorit.
Văzând cum o stea îşi arde ultima suflare, m-am surprins serile trecute murmurând în gând o dorinţă arzătoare şi destul de greu de înfăptuit chiar şi de o putere dincolo de înţelegerea comună. Să zicem că există o zână a stelelor care cad şi stă la pândă să înfăptuiască dorinţe tuturor Gigeilor care privesc cerul într-un moment de conversaţie moartă, între două beri. N-ar trebui să existe şi un termen în care să se înfăptuiască respectiva doleanţă?! Şi ce se întâmplă dacă doi Gigei, aflaţi la o distanţă de 300 de km, să zicem, îşi pun aceeaşi dorinţă văzând aceeaşi stea? Ce face zâna? Dar poate zâna e şmecheră şi capabilă că d-aia e zână.
Am zâmbit şi am râs de mine, în gând, să nu deranjez zâna cu atitudinea asta persiflantă, de om matur. Omul ăsta matur îmi zice că poate steaua aia a fost cândva o planetă înfloritoare, cu atmosferă de sulf şi ploi cu mercur şi alte substanţe, pe care trăiau nişte omuleţi verzi sau ce culoare vreţi voi şi care s-au dus universului de suflet. Cum te lasă sufletul să îţi pui o dorinţă pe baza morţii unei întregi civilizaţii, Gigele?!
Pentru că binele învinge şi copilărie înseamnă bine, copilul din mine şi-a terminat de murmurat dorinţa şi de data asta cu termen până la care ar trebui înfăptuită, să nu mă mai ţină zâna în suspans până când o avea ea chef de înfăptuit ceea ce ar trebui înfăptuit. Ştiu eu sigur că am văzut într-o noapte, acum vreo 15 ani, o ploaie de meteoriţi şi clar nu la toate dorinţele s-a respectat termenul. Am o singură problemă : nu mai ştiu exact ce mi-am dorit.
sâmbătă, 18 aprilie 2009
Ce-mi doresc eu mie...
Via Nadina
Am mai spus-o şi o spun de fiecare dată când am ocazia. Mi-ar plăcea foarte mult să fiu nemuritor şi să nu îmbătrânesc. Niciodată. Fără a fi fan Nemuritorul, gândul că la un moment dat o să fiu un tataie parţial surd şi incapabil să se mişte fără ajutorul unui baston şi oricum gâfâind de efort, îmi dă fiori.
Dincolo de dorinţele greu de îndeplinit sunt şi altele pământene. În ordine oarecare, mi-ar plăcea :
- 1, 2, 3 copii
- 1, 2, 3 milioane de euro în cont
- 1, 2, 3 case de vacanţă prin diverse locaţii
Cred că anul ăsta nu îmi plac lepşele. Cui îi trebuie, să dezvolte...
Am mai spus-o şi o spun de fiecare dată când am ocazia. Mi-ar plăcea foarte mult să fiu nemuritor şi să nu îmbătrânesc. Niciodată. Fără a fi fan Nemuritorul, gândul că la un moment dat o să fiu un tataie parţial surd şi incapabil să se mişte fără ajutorul unui baston şi oricum gâfâind de efort, îmi dă fiori.
Dincolo de dorinţele greu de îndeplinit sunt şi altele pământene. În ordine oarecare, mi-ar plăcea :
- 1, 2, 3 copii
- 1, 2, 3 milioane de euro în cont
- 1, 2, 3 case de vacanţă prin diverse locaţii
Cred că anul ăsta nu îmi plac lepşele. Cui îi trebuie, să dezvolte...
miercuri, 15 aprilie 2009
Meanwhile...
Zu are alţi stăpâni. Păstraţi ouăle pentru Paşte, nu aruncaţi aiurea în nevinovaţi. Rezultă că nea Ion, prieten de decenii cu părinţii proprietate personală s-a îndrăgostit iremediabil de mâţă şi după insistenţe, ce s-au extins pe episoade, adopţia s-a realizat. Fair? Mai fericită decât mama, care a scăpat de o grijă, este familia Ghinea, iată.
La Carrefour Băneasa nu mai calc în viaţa mea. O ştim eu, un sfert din colegii de corporaţie, tot personalul cu putere de decizie din supermarket şi ofiţerul de presă al magazinului. Pentru că sor-mea a hotărât că are neapărată nevoie de un fier de călcat cu super dotări la super-ofertă în magazinul respectiv. Şi l-am găsit, şi am luat două, că aşa era oferta şi că mi-am zis că ar trebui să-l înlocuiesc pe cel din vastele apartamente, uzat deja de prea multă nefolosire. La casă, diferenţa de preţ dintre raft şi bon era de vreo 60 de lei. Ceea ce m-a enervat. Enervarea s-a agravat odată cu timpul scurs în care cam toată lumea a dat din colţ în colţ, nedumerită că eu nu vreau banii înapoi ci produsele la preţul de la raft. Promoţia intra în vigoare peste 24 de ore. Am făcut ceea ce ar trebui să facă toată lumea. Am scris frumos de mână o pagină A4 în catastiful de reclamaţii, pagină pe care nu a citit-o nimeni, le-am urat sănătate şi am sunat la OPC, unde ghici ce? nu răspunde nimeni. Pam-pam. Dar eu nu mă dau bătut cu una cu două aşa că am ajuns să discut cu ofiţerul de presă al magazinului, care a încercat să remedieze situaţia. Fără succes, din cauza unui concurs de împrejurări nefavorabile, cum ar fi oamenii de acolo nu citesc reclamaţiile, eu sunt mai încăpăţânat ca un catâr, etc. Zilele au trecut, sor-mea şi-a achiziţionat singurică must-have-ul, eu am fost în Carrefour, dar în Grand Arena, Berceni.
La Carrefour Băneasa nu mai calc în viaţa mea. O ştim eu, un sfert din colegii de corporaţie, tot personalul cu putere de decizie din supermarket şi ofiţerul de presă al magazinului. Pentru că sor-mea a hotărât că are neapărată nevoie de un fier de călcat cu super dotări la super-ofertă în magazinul respectiv. Şi l-am găsit, şi am luat două, că aşa era oferta şi că mi-am zis că ar trebui să-l înlocuiesc pe cel din vastele apartamente, uzat deja de prea multă nefolosire. La casă, diferenţa de preţ dintre raft şi bon era de vreo 60 de lei. Ceea ce m-a enervat. Enervarea s-a agravat odată cu timpul scurs în care cam toată lumea a dat din colţ în colţ, nedumerită că eu nu vreau banii înapoi ci produsele la preţul de la raft. Promoţia intra în vigoare peste 24 de ore. Am făcut ceea ce ar trebui să facă toată lumea. Am scris frumos de mână o pagină A4 în catastiful de reclamaţii, pagină pe care nu a citit-o nimeni, le-am urat sănătate şi am sunat la OPC, unde ghici ce? nu răspunde nimeni. Pam-pam. Dar eu nu mă dau bătut cu una cu două aşa că am ajuns să discut cu ofiţerul de presă al magazinului, care a încercat să remedieze situaţia. Fără succes, din cauza unui concurs de împrejurări nefavorabile, cum ar fi oamenii de acolo nu citesc reclamaţiile, eu sunt mai încăpăţânat ca un catâr, etc. Zilele au trecut, sor-mea şi-a achiziţionat singurică must-have-ul, eu am fost în Carrefour, dar în Grand Arena, Berceni.
luni, 13 aprilie 2009
Hai la bâlci, neamule!
Pe la 8-10 ani aşa, îmi doream tare mult să fiu adult. Nu pentru independenţa financiară sau pentru a lua decizii înţelepte, pentru că nu îmi treceau astfel de bazaconii prin căpşorul meu de copil, ci pentru putere. Puterea pe care o are un bărbat în floarea vârstei şi respectul pe care îl inspiră. Pe dracu! Simţul respectului pe care îl inspiri am impresia că se stafideşte pe măsură ce independenţa financiară şi înţelepciunea deciziilor cresc, aşa că acum îmi doresc să am 8-10 ani.
Şi am fost într-un mini-concediu întru rezolvarea unor probleme gospodăreşti pe la conac, mini-concediu care a coincis spre final cu Floriile. De Florii, în comuna cu pretenţii de orăşel Voineşti, se organizează bâlci. Adicătelea, pe vremurile copilăriei mele, acolo se aduna lumea de pe o rază de câteva sate în ideea achiziţionării diverselor pregătitoare pentru apropiatele sărbători. Nimic nu s-a schimbat. Lipsesc doar plânsetele mieilor despărţiţi prematur de mamele lor, probabil civilizaţia nu încurajează cruzimea făţişă sau poate doar aşa e mai igienic. La bâlci, ca la bâlci, puhoi de lume, îmbrăcată în hainele ale bune, praf cât cuprinde, în total contrast cu pretenţiile adidaşilor albi, fum de la mici, gălăgie, manele, sârbe, Inna cu Hot, halviţă, floricele trase printr-un ceva roz şi lipite în formă de bulgăre de zăpadă, turtă dulce, gogoşi mari şi, mai nou, vanilate, ochelari de soare ce imită într-un mod grotesc mărcile celebre, brânză de burduf şi potcoave. Bâlciul este mana cerească în mediul rural, îţi faci cumpărăturile, vezi lume nouă, poate te îndrăgosteşti de o tânără cu potenţial de gospodină şi te şi distrezi, pentru că la bâlci sunt minunile modernului, aceleaşi din 90 încoace. Lanţurile şi maşinuţele pe care le-ai văzut în filme şi la mare dacă ai apucat să mergi vreodată. Ştiu sigur că am mai fost în copilărie la bâlciul ăsta, îmi aduc aminte foarte bine încercările de a masca noroiul ce îmi năpădise sandalele noi şi albastre, dar ştiu sigur că nu m-am dat în lanţuri. De frică, probabil. Acum frica a dispărut, dar şi interesul. Totuşi, mi-am luat gosoşi şi vată pe băţ.
Şi am fost într-un mini-concediu întru rezolvarea unor probleme gospodăreşti pe la conac, mini-concediu care a coincis spre final cu Floriile. De Florii, în comuna cu pretenţii de orăşel Voineşti, se organizează bâlci. Adicătelea, pe vremurile copilăriei mele, acolo se aduna lumea de pe o rază de câteva sate în ideea achiziţionării diverselor pregătitoare pentru apropiatele sărbători. Nimic nu s-a schimbat. Lipsesc doar plânsetele mieilor despărţiţi prematur de mamele lor, probabil civilizaţia nu încurajează cruzimea făţişă sau poate doar aşa e mai igienic. La bâlci, ca la bâlci, puhoi de lume, îmbrăcată în hainele ale bune, praf cât cuprinde, în total contrast cu pretenţiile adidaşilor albi, fum de la mici, gălăgie, manele, sârbe, Inna cu Hot, halviţă, floricele trase printr-un ceva roz şi lipite în formă de bulgăre de zăpadă, turtă dulce, gogoşi mari şi, mai nou, vanilate, ochelari de soare ce imită într-un mod grotesc mărcile celebre, brânză de burduf şi potcoave. Bâlciul este mana cerească în mediul rural, îţi faci cumpărăturile, vezi lume nouă, poate te îndrăgosteşti de o tânără cu potenţial de gospodină şi te şi distrezi, pentru că la bâlci sunt minunile modernului, aceleaşi din 90 încoace. Lanţurile şi maşinuţele pe care le-ai văzut în filme şi la mare dacă ai apucat să mergi vreodată. Ştiu sigur că am mai fost în copilărie la bâlciul ăsta, îmi aduc aminte foarte bine încercările de a masca noroiul ce îmi năpădise sandalele noi şi albastre, dar ştiu sigur că nu m-am dat în lanţuri. De frică, probabil. Acum frica a dispărut, dar şi interesul. Totuşi, mi-am luat gosoşi şi vată pe băţ.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
