Romeo şi Julieta. Nişte sinucigaşi. Eram gata să zic că fără rost, dar vedeţi voi, familiile lor au bătut palma şi s-au împăcat. Cusută cu aţă albă, povestea lu' nea Bill. Adică o domnişoară se preface că moare pentru că idiotul de ta-su voia să o mărite cu unu. Apoi vine un altu care o iubea pe domnişoară cât până la lună şi ceva şi se omoară pe bune. De supărare, se omoară şi ea pe bune. Acum, pe bune! Chiar nu a avut timp domnişoara să-l anunţe pe iubit că se va omorî la mişto?! Bine, soarta potrivnică. Dar cât de idiot poţi fi tu ca părinte să te împaci cu unu ştiind că al tău copil s-a omorât pentru că al lui copil s-a jucat de-a sinuciderea. Deci, nu ţine.
Nenea Bill a mai uitat un lucru. Pe lângă Romeo şi Julieta mai există, în realitate, încă o persoană, în afara celor alese de familie întru cinstita instituţie a căsătoriei. O persoană care nu are nicio mare legătură cu Romeo sau Julieta, dar care e prezentă oricând, oriunde, ei doi sunt singuri. Şi nu e doică, nici frate, soră, văr primar, cel mai bun prieten, naş de botez sau de tăiere de moţ. Nu e nimic indispensabil, dar e prezent(ă). Ceea ce pe Romeo sau pe Julieta îl(o) scoate din minţi.
joi, 26 februarie 2009
marți, 17 februarie 2009
Nişte bolnavi!!
Eşti vesel(ă)? Eşti sufletul petrecerii? Vrei să îi faci pe toţi din jurul tău să se simtă bine? Faci cadouri fără motiv şi găseşti cu optimism rezolvarea problemelor? Eşti bolnav(ă)! Treci imediat pe depresive şi viaţa ta va fi una normală. Tristă, ca a celorlalţi.
miercuri, 11 februarie 2009
I'm famous, knock at my door!
Îm imobilul drăguţ în care se află vastele apartamente, sunt şi alte vaste apartamente deţinute de alţi oameni de bine. Sau de rău, după posibilităţi. Păi avem aşa :
la etajul unu, vecina cu clătitele, foarte drăguţă, de vârstă cu bunica şi vecina care îmi plăteşte facturile când nu sunt acasă, deasemenea foarte drăguţă.
la etajul doi, vecina cu muzica, despre care v-am mai povestit.
la etajul patru, vecina cu câini şi pisici. Câini care dorm pe toate preşurile de la intrarea în vastele apartamente ale fiecăruia, lăsând păr, bale şi diverşi acarieni. Pisici care mai cad de la etajul patru pe frigiderul de iarnă, (raft sinistru de metal prins de pervazul geamului de la bucătărie pe care nu ştiu de ce nu l-am desfiinţat înainte să cadă pisica în el)
la parter o familie care are o fată de 12-13 ani, foarte cuminte şi aparent isteaţă.
Zilele trecute fata de la parter a rămas singură acasă, aşa că a chemat toţi copiii de la şcoală, rândul de la geam, la o petrecere în miez de zi, cu strigături şi muzică la maxim de parcă îi făcea în ciudă celeilalte vecine. Ziua a trecut, incidentul nu a deranjat prea tare.
Azi mă pregăteam să urmăresc cu interes un film şi aud bătăi la uşă. Mă duc, deschid, nimeni, nada. Hmmm! Închid uşa şi aştept puţin pe hol. În mai puţin de un minut, sună soneria. Deschid, nimeni, dar de data asta se aud chicoteli pe scară, numai că nu îmi dau seama de unde, de sus sau de jos. Bun. Închid uşa pe afară şi mă îndrept spre celălalt capăt al holului de pe palier . În scurtă vreme, se aude uşa de la parter şi două zgâtii, la vârsta la care hormonii încă nu au început bine să lucreze, se îndreptau spre etajul la care mă aflam. Una care nu părea mai mare de 10 ani şi cealaltă pe la 12 ani, fără sâni, dar cu sutien pe care şi-l aranja chicotind către cealaltă. Ies din penumbră şi zic :
- Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva?
- Poftim?!
- Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva? Ce? Nu vorbeşti româneşte?
- Nu, nu mă puteţi ajuta
- Bine, îmi spuneţi unde mergeţi?
- La cineva
- Măi fetiţo, mă iei la mişto? Par aşa fraier?
- Nu..
- Bine, deci la parter mergeţi. Am înţeles, la revedere!
În seara asta am să merg la vecinul de la parter să avem o discuţie despre respect şi bun simţ.
P.S. Copila cu sutien avea ceva care arăta a fotografie în mână
Update : Am bătut la uşă la vecini şi fata vecinilor m-a făcut să îmi pară rău. A privit prin mine, a dat din umeri şi a zis că ea a fost la şcoală astăzi, deci sunt mari şansele să mă înşel. Ceea ce m-a făcut să îmi cer scuze. Totuşi, cazul rămâne deshis...
la etajul unu, vecina cu clătitele, foarte drăguţă, de vârstă cu bunica şi vecina care îmi plăteşte facturile când nu sunt acasă, deasemenea foarte drăguţă.
la etajul doi, vecina cu muzica, despre care v-am mai povestit.
la etajul patru, vecina cu câini şi pisici. Câini care dorm pe toate preşurile de la intrarea în vastele apartamente ale fiecăruia, lăsând păr, bale şi diverşi acarieni. Pisici care mai cad de la etajul patru pe frigiderul de iarnă, (raft sinistru de metal prins de pervazul geamului de la bucătărie pe care nu ştiu de ce nu l-am desfiinţat înainte să cadă pisica în el)
la parter o familie care are o fată de 12-13 ani, foarte cuminte şi aparent isteaţă.
Zilele trecute fata de la parter a rămas singură acasă, aşa că a chemat toţi copiii de la şcoală, rândul de la geam, la o petrecere în miez de zi, cu strigături şi muzică la maxim de parcă îi făcea în ciudă celeilalte vecine. Ziua a trecut, incidentul nu a deranjat prea tare.
Azi mă pregăteam să urmăresc cu interes un film şi aud bătăi la uşă. Mă duc, deschid, nimeni, nada. Hmmm! Închid uşa şi aştept puţin pe hol. În mai puţin de un minut, sună soneria. Deschid, nimeni, dar de data asta se aud chicoteli pe scară, numai că nu îmi dau seama de unde, de sus sau de jos. Bun. Închid uşa pe afară şi mă îndrept spre celălalt capăt al holului de pe palier . În scurtă vreme, se aude uşa de la parter şi două zgâtii, la vârsta la care hormonii încă nu au început bine să lucreze, se îndreptau spre etajul la care mă aflam. Una care nu părea mai mare de 10 ani şi cealaltă pe la 12 ani, fără sâni, dar cu sutien pe care şi-l aranja chicotind către cealaltă. Ies din penumbră şi zic :
- Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva?
- Poftim?!
- Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva? Ce? Nu vorbeşti româneşte?
- Nu, nu mă puteţi ajuta
- Bine, îmi spuneţi unde mergeţi?
- La cineva
- Măi fetiţo, mă iei la mişto? Par aşa fraier?
- Nu..
- Bine, deci la parter mergeţi. Am înţeles, la revedere!
În seara asta am să merg la vecinul de la parter să avem o discuţie despre respect şi bun simţ.
P.S. Copila cu sutien avea ceva care arăta a fotografie în mână
Update : Am bătut la uşă la vecini şi fata vecinilor m-a făcut să îmi pară rău. A privit prin mine, a dat din umeri şi a zis că ea a fost la şcoală astăzi, deci sunt mari şansele să mă înşel. Ceea ce m-a făcut să îmi cer scuze. Totuşi, cazul rămâne deshis...
Sofisme în trafic
Se circulă ca dracu', ştim cu toţii. Când pe la alţii se circulă ca dracu din cauze evidente şi necesare cum ar fi lărgirea unui drum sau construcţia unui tronson de autostradă în timp record, autorităţile vin, în general, cu diverse mesaje menite să ceară scuze într-o manieră amuzantă. Cum ar fi emoticoane uriaşe cu feţe triste :( sub care sunt scrise câteva cuvinte. Când le-am văzut prima dată, în Austria, chiar m-au distrat, pentru că în ciuda scuzelor necazul era că pe 2 km se circula cu 60 de km/h .
Normal, românii au împrumutat ideea, astă-vară pe A2. O glumă proastă, pe bune. Apoi au apărut diverse mesaje care se pot lipi pe maşini. Unele de la autorităţi, altele de la oameni cu idei. Unele bune, altele mai puţin.
Să luăm, de pildă, mesajul : Nu mă claxona, nu vreau să blochez intersecţia! Bine, nu te claxonez, dar de ce eşti dincolo de trecerea de pietoni şi semafor, fix în mijlocul intersecţiei?!
Ar mai fi "Conduc exact la fel ca tine". Se poate, ba chiar se poate să conduci mai bine decât mine, dar parchezi mult mai prost. Din cauza ta aseară am făcut cam 5 manevre până am potrivit maşina pe un loc de parcare.
Rămân, aşadar, Parchez ca un bou/porc/vacă şi Bizon în trafic, care deocamdată vorbesc despre nişte realităţi.
Normal, românii au împrumutat ideea, astă-vară pe A2. O glumă proastă, pe bune. Apoi au apărut diverse mesaje care se pot lipi pe maşini. Unele de la autorităţi, altele de la oameni cu idei. Unele bune, altele mai puţin.
Să luăm, de pildă, mesajul : Nu mă claxona, nu vreau să blochez intersecţia! Bine, nu te claxonez, dar de ce eşti dincolo de trecerea de pietoni şi semafor, fix în mijlocul intersecţiei?!
Ar mai fi "Conduc exact la fel ca tine". Se poate, ba chiar se poate să conduci mai bine decât mine, dar parchezi mult mai prost. Din cauza ta aseară am făcut cam 5 manevre până am potrivit maşina pe un loc de parcare.
Rămân, aşadar, Parchez ca un bou/porc/vacă şi Bizon în trafic, care deocamdată vorbesc despre nişte realităţi.
duminică, 8 februarie 2009
Luati gândacii de pe mine!
Partea nasoală în a lua orice fel de antibiotic este că trebuie să respecţi un program. Nu sunt bun la respectat programe şi programări, dar îmi dau silinţa. Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă la 9, indiferent de ora la care m-am băgat în pat şi îndiferent dacă am sau nu vreo treabă în ziua respectivă. 9 şi nu 10 pentru că la 10 ies din casă de cele mai multe ori spre frumoasa corporaţie. Sau 10 şi un sfert, sau şi jumătate, depinde de ora la care mă trezesc. Mă trezeam, că acum nu am încotro.
Weekendul ăsta de exemplu mă puteam trezi şi la 12, fără probleme. Nu, trebuie să mă trezesc la 9 să mănânc ceva, ceva mai mult. Şi ieri, şi azi, mi-am zis că după micul dejun, mai bag nişte ore de somn. Nu se poate, când stai în frumoase apartamente şi ai vecini drăguţi care şi sâmbăta şi duminica ascultă muzică tare, să ne ajungă la toţi.
Am studiat bine problema în ultimul timp şi mi se pare dubios modul în care vecina mea de deasupra ascultă muzică. Dincolo de fixaţia pe o singură melodie, pe care o putem avea cu toţii, apare o situaţie nemaiîntâlnită. Ei bine, momentele în care muzica este dată la maxim de genul trepidaţii ale patului nu sunt niciodată mai lungi de 5 secunde, după care avem 20 de secunde de linişte, câteva momente de muzică în surdină, apoi zbang, volumul la maxim, pentru câteva secunde. Dacă treaba asta nu se întâmpla de vreo 3 săptămâni să zicem, îmi făceam griji serioase. Nu de alta dar pe prospectul medicamentelor pe care le iau, printre altele, la reacţii posibile adverse, scrie :
- halucinaţii
- psihoză
- depersonalizare
Weekendul ăsta de exemplu mă puteam trezi şi la 12, fără probleme. Nu, trebuie să mă trezesc la 9 să mănânc ceva, ceva mai mult. Şi ieri, şi azi, mi-am zis că după micul dejun, mai bag nişte ore de somn. Nu se poate, când stai în frumoase apartamente şi ai vecini drăguţi care şi sâmbăta şi duminica ascultă muzică tare, să ne ajungă la toţi.
Am studiat bine problema în ultimul timp şi mi se pare dubios modul în care vecina mea de deasupra ascultă muzică. Dincolo de fixaţia pe o singură melodie, pe care o putem avea cu toţii, apare o situaţie nemaiîntâlnită. Ei bine, momentele în care muzica este dată la maxim de genul trepidaţii ale patului nu sunt niciodată mai lungi de 5 secunde, după care avem 20 de secunde de linişte, câteva momente de muzică în surdină, apoi zbang, volumul la maxim, pentru câteva secunde. Dacă treaba asta nu se întâmpla de vreo 3 săptămâni să zicem, îmi făceam griji serioase. Nu de alta dar pe prospectul medicamentelor pe care le iau, printre altele, la reacţii posibile adverse, scrie :
- halucinaţii
- psihoză
- depersonalizare
marți, 3 februarie 2009
Spiţerie clinic sănătoasă tun
Hapdeit :
La farmacia serioasă, problema scrisului nu s-a mai pus. Nici aia a medicamentelor insuficiente. Daaaaar s-a rezolvat, nu se poate. Cum de ce? Pentru că medicul este din Dâmboviţa, deci să iau medicamente de acolo, că sunt compensate pe casa de sănătate de acolo. Am primit şi un sfat :
Faceţi tot posibilul să nu vă îmbolnăviţi în Bucureşti!
Am reuşit! Mi-am făcut în sfârşit analizele, alea obligatorii, să mă ierte don Nicolăescu, şi altele multe pe lângă. Toate bune şi frumoase, cu excepţia unei bacterii, care a prins drag de stomacul meu. Şi cum bacteriile nu intră pe lista animalelor de companie agreate, am decis să o omor. Cu medicamente. Pe care, în general, oamenii le iau de la farmacie, pe bază de reţetă de la medicul de familie, care, în cazul de faţă, este din Dâmboviţa. Ar mai fi de spus că ofensiva împotriva bacteriei se face cu agenţi bine instruiţi la şcoala de antibiotice şi veşnic certaţi cu berea, de exemplu. Pentru a nu lăsa impresia de drojdier, ceea ce sunt convins că nu era cazul oricum, menţionez că nu ar fi o problemă majoră dacă tratamentul nu s-ar întinde pe o perioadă care cuprinde, printre altele, ziua mea de naştere, diverse nunţi şi cumetrii, plus unele sărbători religioase care îndeamnă la consum moderat de sângele Domnului.
Reţetă de le un medic din Dâmboviţa, asigurare pe Bucureşti, parcă simţeam pericolul în aer. Îmi calc pe inimă şi mă duc la farmacie. Doamne, câţi oameni bolnavi în zilele noastre! Mulţi, dar sunt două doamne dincolo de tejghea, deci treaba merge relativ repede.
- Sărutmâna! Am şi eu o reţetă...
- Ce medicament e ăsta (al doilea - n.a.) că nu înţeleg ce scrie!?!
- Nu ştiu, nu sunt medic, nu eu am scris
- De unde să ştiu eu? Apare ca o mâzgălitură, vă trebuia o parafă aici!
- ....
- Vă trebuia parafă şi aici la compensat, că nu am de unde să ştiu că nu aţi trecut dumneavoastră
- Medicul este în Dâmboviţa, daţi-mi cu preţ întreg
- Nu am decât 19 pastile
- Păi eu ar trebui să iau cel puţin o lună, aşa mi-a zis medicul
- A, da! Aici scrie 30, dar nu am decât 19
- Bine, la revedere!
Poate sunt eu nebun sau poate aşa se procedează în farmacii, n-am de unde să ştiu, din fericire. Totuşi, mi se pare un pic suspect că doamna farmacist a reuşit să descifreze foarte uşor reţeta după ce am vrut să cumpăr medicamentele la preţ întreg. Mâine merg la o farmacie serioasă.
La farmacia serioasă, problema scrisului nu s-a mai pus. Nici aia a medicamentelor insuficiente. Daaaaar s-a rezolvat, nu se poate. Cum de ce? Pentru că medicul este din Dâmboviţa, deci să iau medicamente de acolo, că sunt compensate pe casa de sănătate de acolo. Am primit şi un sfat :
Faceţi tot posibilul să nu vă îmbolnăviţi în Bucureşti!
Am reuşit! Mi-am făcut în sfârşit analizele, alea obligatorii, să mă ierte don Nicolăescu, şi altele multe pe lângă. Toate bune şi frumoase, cu excepţia unei bacterii, care a prins drag de stomacul meu. Şi cum bacteriile nu intră pe lista animalelor de companie agreate, am decis să o omor. Cu medicamente. Pe care, în general, oamenii le iau de la farmacie, pe bază de reţetă de la medicul de familie, care, în cazul de faţă, este din Dâmboviţa. Ar mai fi de spus că ofensiva împotriva bacteriei se face cu agenţi bine instruiţi la şcoala de antibiotice şi veşnic certaţi cu berea, de exemplu. Pentru a nu lăsa impresia de drojdier, ceea ce sunt convins că nu era cazul oricum, menţionez că nu ar fi o problemă majoră dacă tratamentul nu s-ar întinde pe o perioadă care cuprinde, printre altele, ziua mea de naştere, diverse nunţi şi cumetrii, plus unele sărbători religioase care îndeamnă la consum moderat de sângele Domnului.
Reţetă de le un medic din Dâmboviţa, asigurare pe Bucureşti, parcă simţeam pericolul în aer. Îmi calc pe inimă şi mă duc la farmacie. Doamne, câţi oameni bolnavi în zilele noastre! Mulţi, dar sunt două doamne dincolo de tejghea, deci treaba merge relativ repede.
- Sărutmâna! Am şi eu o reţetă...
- Ce medicament e ăsta (al doilea - n.a.) că nu înţeleg ce scrie!?!
- Nu ştiu, nu sunt medic, nu eu am scris
- De unde să ştiu eu? Apare ca o mâzgălitură, vă trebuia o parafă aici!
- ....
- Vă trebuia parafă şi aici la compensat, că nu am de unde să ştiu că nu aţi trecut dumneavoastră
- Medicul este în Dâmboviţa, daţi-mi cu preţ întreg
- Nu am decât 19 pastile
- Păi eu ar trebui să iau cel puţin o lună, aşa mi-a zis medicul
- A, da! Aici scrie 30, dar nu am decât 19
- Bine, la revedere!
Poate sunt eu nebun sau poate aşa se procedează în farmacii, n-am de unde să ştiu, din fericire. Totuşi, mi se pare un pic suspect că doamna farmacist a reuşit să descifreze foarte uşor reţeta după ce am vrut să cumpăr medicamentele la preţ întreg. Mâine merg la o farmacie serioasă.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
