Ăsta nu e Crăciun!

Dacă îmi spunea cineva acum 4 ani, să zicem, că de Crăciun, în 2008, nu voi face brad îl scuipa îi râdeam în nas.

Nu, nu am alergat sub brad în dimineaţa Crăciunului, că n-am avut. Mă mint şi acum că nu am făcut că o am pe Zu şi bradul nu ar fi rezistat nici 5 minute. Aş fi putut, totuşi, să-l fac pe balcon sau în dormitor unde bestia* nu are acces. Dar n-am făcut. Şi nici ecologia nu mai e o scuză, câtă vreme brazii cresc şi în ghiveci. Refuz să pun la socoteală plasticul verde.**

Colindătorii nu au venit. Sau poate au venit, dar cine să le deschidă?! Ăia care au fost acasă. Nu eu, cum s-ar spune.

Planurile de cumpărături s-au dus pe apa sâmbetei trecute, când am fost cu batmobilul la doctor că tuşea suspect. Şi la maşini e ca la oameni. Se uită specialiştii, profesioniştii, culţii şi pricepuţii şi dau din umeri când îi întrebi cu grija în beregată şi apă în colţul ochiului stâng. Şi apoi vine vraciul satului (nea Nicu, în cazul nostru) şi o face bine instant. Altfel spus, dacă nu se trezea mama cu noaptea în cap să facă sarmale, friptură, ciorbă acră, salată de beouf şi altele la odor, mă hrăneam din mila comercianţilor deschişi chiar şi în Sfânta zi a Crăciunului.

Mă vait aiurea, că până la urmă n-am halit nici jumătate din ce a gătit mama, graţie talentelor culinare ale colegelor de corporaţie sau, mă rog, ale distinselor lor mame. Şi mulţumesc şi prietenilor mei recenţi care s-au gândit şi la mine aseară, deşi moralul meu era mai jos decât temperatura de afară, din motive subiectiv-obiective.

Şi nici nu a nins, cel puţin nu aici în Bucureşti, şi nu din vina mea, contrar părerilor a 30% din oamenii pe care i-am întâlnit zilele astea, cărora ţin să le mulţumesc cu multă căldură.

Şi mulţumesc şi celor care mi-au trimis multe mesaje de lumină şi altele chiar dacă nu am răspuns niciunuia, cu două mici excepţii, care nu se pun, că ţin de alte evenimente.
Am primit şi cadouri, dar şi veşti proaste.

Pe scurt, nu prea am simţit Crăciunul ăsta.



* vă jur că dacă nu ar avea blană, pisica asta a mea ar concura perfect la titlul de reptilă feroce
** se pare că faza asta cu încălzirea globală n-are nicio legătură cu omul sau industria, ci doar cu bătrânul soare care se maturizează devenind mai puternic, dar să vezi ce chestie : soarele nu plăteşte impozite şi taxe! uau.

Urare

Să vă aducă Moşu sau Tinerică, respectiv Baba sau Zâna, tot ce vă doreşte şi pofteşte !

Meanwhile....

Stig, be afraid! :))

Motto : Martina, iartă-mă! Ştii că de fiecare dată mă întorc la tine, chiar dacă uneori te mai bruschez, eu te iubesc sincer.


Prietenul Marius, patron de garaj virtual m-a potcovit făcut pilot de test drive. Ce o fi fost în capul lui, numai el poate şti. Ce a fost în sufletul meu, pe lângă bucurie, citiţi aici.

Probleme de proprietar

Hapdeit : Normal că m-am dus nepregătit, că doar n-oi şti acum să completez toate actele din lume, şi normal că tanti Olga m-a trimis de 3 ori la xerox, dar a fost înţelegătoare şi mi-a arătat cum se completează actele, deşi la ghişeul ei erau 7 persoane care aşteptau diverse în timp ce la toate celelalte cântau greierii. :)
Bomboana de pe colivă, pardon! cireaşa de pe tort ....deşi trebuia să mă întorc peste 5 zile pentru a ridica actele, tanti Olga a fost excesiv de drăguţă şi mi le-a dat pe loc. Şi nu, NU am dat şpagă.

Conacul, proprietate personală deja prin hotărârea predecesorilor mei, este locul unde intenţionez a-mi retrage bătrâneţile. Deocamdată serveşte pe post de încărcător de acumulatori, de toate trebile moşiei ocupându-se ai mei părinţi, ca buni administratori care se află.
El, conacul, este prevăzut cu o încăpere cu ieşire la drumul ăl mare, încăpere ce a servit ca prăvălie până de curând. Repejor a trecut la statutul de magazie în care s-au îndesat de toate mai mult sau mai puţin necesare unei deosebite proprietăţi, cu promisiunea transformării în garaj pentru batmobil, bubu sor-mii sau dispozitivul motorizat al părinţilor.
Batmobilul sau bubu mai au de aşteptat în ploaie, frig sau soare, în scurtele vizite la conac, pentru că încăperea din discuţie urmează a fi transformată din nou în prăvălie în schimbul unei chirii deja stabilite.
Toate bune şi frumoase, doar că vastele apartamente unde locuiesc sunt aflate la 100 de km de conac şi statul român, aşa retard cum e el, vrea hârţogării semnate şi parafate, pentru orice fel de treabă. Că vrea nişte hârtii înţeleg, că vrea multe, nu prea.
Mi-am deplasat superbul fizic, aşadar, întru semnat acte în faţa unei drăguţe doamne notar. Miercuri. Joi am semnat o completare la act, pentru că pe undeva se greşise ceva. Oameni suntem. Tot joi am aflat că este necesar a mă deplasa la organul fiscal al statului, pentru înregistrarea actului. Şi am făcut acest lucru vineri, însoţit de vărul-student care, ulterior, ar fi înmânat actele tatălui meu, la conac.
La organul fiscal al statului acţionează mai multe doamne şi domnişoare, fiecare având în grijă mai multe străzi, bulivarde sau uliţe. Arunc o privire la intrare şi imediat o rugă să nu nimeresc la, să-i zicem, tanti Olga. Tanti Olga este micuţă şi îndesată şi iese în evidenţă prin neglijenţa pe care parcă şi-o acordă şi pe care aveam curând să aflu că obişnuieşte să o acorde şi celorlalţi. Aspră, tunsă băieţeşte şi cu părul răzvrătit de parcă se răţoieşte la tine, din mai multe direcţii. O văd cu nasul în nişte dosare pe care le răsfoieşte precipitat şi cu mişcări bruşte, la fel ca vorbele adresate tânărului spăşit din dreapta sa, care din nu ştiu ce motiv se simte tare vinovat, deşi aveam să plec de acolo cu impresia că nu era.
O evit pe tanti Olga şi mă adresez unei doamne, care cu blândeţe şi un zâmbet larg mă trimite în iad, la tanti Olga. Trei minute să fi stat rezemat într-un cot şi cu ochii pironiţi în ţeasta aplecată asupra dosarelor a zgripţuroaicei până când ea mi-a aruncat o privire şi a rostit primele cuvinte :

- Nu e 13.30?! ( momentul de unde porneşte pauza în respectiva instituţie)

Poate că aş fi făcut scandal şi aş fi scoas-o din pepeni cu nesimţire dacă în cele 3 minute de aşteptare nu aş fi fost prins într-o discuţie cu un tânăr gentilom pe care îl ştiam foarte bine, dar nu îmi mai aminteam nicicum de unde sau măcar cum îl cheamă. Mi-am adus aminte de unde îl ştiam, despre nume să mă ierte. Aşa că m-am întors la tanti Olga şi după o privire asupra orologiului, zic :

- Nu, e 13:14 :)
- Şi ce faceţi cu alea? arătând spre actele din mâna mea.
Politicos şi cu zâmbetul pe buze îi explic ce şi cum.
M-a trimis la păscut, cu calm şi cu un rânjet mulţumit. Mai am nevoie de vreo 4 acte, se pare. Plus că am de completat două formulare, m-oi prinde eu cum, până luni, când din nou merg la tanti Olga.

Din una în alta

Nu mai pot cu ultimile! Ultimile noutăţi sau ultimile reduceri, de exemplu. Şi de cele mai multe ori le aud la radio, în reclame. Da, reclame, că nu le pot numi spoturi publicitare. Pur şi simplu, nu merită. De fiecare dată când le aud sunt şi ultimele cuvinte pe care le aud la postul respectiv.

La fel cu optsprezece, care nu e niciodată optsprezece. Optisprezece, optîsprăzece, poate. Optsprezece, niciodată sau rar. Inclusiv la ştiri. Vorba unui prieten : în curând aşa va fi normal, cum ar veni, aşteptăm cu interes noul DOOM.


Şi dacă tot vorbeam de reclame, mi-au văzut ochii aseară o reclamă la ceva produs farmaceutic împotriva tusei. Petrecere, baloane, suc, copii mulţi şi mici, distracţie, lucruri. Frumooos. Vine tortul, sărbătorita, o zânică de vreo 4-5 anişori, îşi ia avânt să sufle în lumânări şi dă-i nene şi tuşeşte măgăreşte în mânuţa ei mică. Vine mămica din dotare şi îi dă siropul magic de la farmacie şi zice două trei cuvinte naturale şi uzuale, gen : ....şi te ajută să expectorezi ...
Aoleu! Adică acum când suflă o face cu muci şi altele?! Deci, tortul de la petreceri nu e bun, deloc. Sau e bun doar dacă în lumânări s-a suflat cu uscătorul de păr.

În altă ordine de idei, am ajuns la conac vineri noaptea spre sâmbătă. Mi s-a părut puţin suspect că mama era în bucătărie şi încălzea mâncare pentru odor, adică eu. Mai ales că după ce am mâncat a insistat să îmi arate cum mi-a aranjat camera. Hmmm. Ce să fie, ce să fie?! Venise moşu', aia era. Şi nici măcar nu erau foarte lustruite ghetele. M-am bucurat mai ceva ca un copil, chiar dacă nu mă omor cu dulciurile.

Calendario Pirelli