Praf în ochi şi floci în sos

Păi nu ridicam eu în slăvi, prin iulie, pe terasa CityBistro? Eh, lucrurile se mai schimbă şi nu toate evoluează. Un semn mi-a dat prietenul Alex, acum săptămâni deja, când mi s-a declarat etern dezamăgit de servirea şi mâncarea de la respectiva terasă spre care eu îl îndrumasem pe cale telefonică. Atât de dezamăgit încât atunci când s-a hotărât să-i mai dea o şansă în distinsa mea companie, ne-am ridicat de la masă, după ce am răsfoit filă cu filă meniul de vreo 3 ori de căciulă, de ziceai că suntem intelectuali, nu alta.
Dar, toate se plătesc pe lumea asta.
Azi, prietenul Marius, patron de garaj virtual, în drum prin capitală, îmi propune un cico. Şi mergem unde vă zic, că doar e aproape şi în drum. Eu am uitat momentul de acum câteva săptămâni, Marius n-avea ce să uite fiind pentru prima dată în locaţia tot mai sus amintită.
Din start ar trebui să spun că s-au schimbat toţi chelnerii, dar nu spun că nu are sens. Şi ne aşezăm astfel încât unghiul soare - ochi să fie cât mai puţin deranjant şi primim meniurile. Soarele nu ne deranjează, dar îmi oferă o privelişte minunată. Pe masă, paful era mai mare decât pe şantier. Atât de mare încât masa căpăta o nuanţă gri pe jumătatea pe care nu stătuse nimeni şi chiar aveam impresia că dacă arunc nişte apă se face noroi. Cu speranţă în suflet că mai sunt şi oameni cu simţuri pe lumea asta, răsfoiesc meniul ştiind deja ce vreau. Chelnerul pleacă ucigând speranţa mai repede decât soarta îi ucisese lui bunul simţ.
Poate ar fi trebuit să ne ridicăm atunci şi să o ştergem pe motiv că ei nu şterg. Devreme ce pe jumătatea de masă unde ne aşezasem noi şterseseră alţi muşterii înaintea noastră cu coatele şi chelnerul ne trântise două împletituri de surcele curate peste care urmau a veni bucatele alese, am rămas.
Şi vine mâncarea, bună, semn că bucătarul nu s-a schimbat. Şi ce îmi văd ochii în sosul alb al pennelor carbonarra pe care le îndesam pe sub nas? Un fir de păr, negru, scurt şi uşor curbat. Floc e, îmi zic, s-au angajat ăia de la şaormerie aici (pentru cunoscători). Îl iau între degete pentru o privire atentă şi realizez cu bucurie că este o geană. Şi dacă ar fi fost un altfel de păr, deja halisem jumătate din ce era în farfurie şi nu intentionez să mă scârboşesc aiurea. Între timp apare o domnişoară să ne mai aducă nişte bucate. Şi dacă până azunci tăcusem mâlc tocmai pentru a nu-mi scuipa cineva în haleală, cu uşor regret că nu a venit regele bunului simţ de mai devreme, zic :
- În primul rând, pe masa asta e foarte mult praf...
- A fost şters, dar bate vântul şi aduce altul, zice ea.
- Când?! Dar lasă asta, vreau să ştiu şi eu dacă firul ăsta de păr e trecut în preţ şi meniu...
A roşit şi a plecat. Nu ştiu dacă şi-a cerut scuze, n-am auzit.
Ne-am continuat prânzul şi mie îmi zbura gândul la cimitirul de aproape şi la vânt şi la praf şi la proteine. Nu i-am mai zis lui Marius, n-avea sens.

Viaţa cu Zu

Întotdeauna am zis că e chinuitor cu un mamifer într-un apartament . Şi pentru mine şi pentru el. A trecut deja o lună de când m-am potcovit cu Zu şi nu mi-am schimbat părerea. Staţi liniştiţi, nu o arunc în stradă şi nici ei nu îi merge rău. În primul rând, a mai crescut, normal.


Să le luăm pe rând :

Jucării preferate : picioarele mele goale, orice umbră - inclusiv a ei - şerveţele, pixuri, cduri, dvduri, jucării găsite cu emoţie în pungile cu cereale, pungi de plastic, pungi de hârtie, telefoane, încărcătoare de telefoane, cabluri, papuci, pantofi, adidaşi, sticle goale de 2 litri rostogolite cu dragoste pe gresie la 2 noaptea, sticle semi-goale de 2 litri, plasticul de la pachetul de ţigări, mîinile mele, lucruri invizibile, şampon, gel de duş, mop, peria aspiratorului, jucării pisiceşti.

Locuri de dormit :

cutie de pantofi în care i-am pus o pijama, în spatele aragazului, în spatele frigiderului, în pat - 2 nopţi, mai mult nu am rezistat momentelor de transformare în jucărie, la 3 noaptea, normal -
în coşul de rufe, în maşina de spălat, în debaraua - şifonier, în cutia cu mănuşi, fesuri şi alte lucruri inutile (ăsta a devenit locul preferat)

Food&drinks :

primele două săptămâni, doar mâncare la plic şi apă foarte rar; acum şi mâncare uscată şi carne fiartă, ba chiar şi supă de pui deşi a trebuit să insiste mult până i-am dat, bea apă din vasul ei, dar parcă tot mai bună e apa de pe pereţii cabinei de duş. niciodată lapte, brânză sau iaurt.

Alte menţiuni : la început nu a avut voie în dormitor şi sufragerie din motive de teamă a mea să nu o apuce vreo nevoie de a mă bucura mirositor. Acum are voie în sufragerie. În dormitor, doar cu însoţitor, pentru că prin dormitor sunt mult mai multe de dărâmat.

De toamnă

Carmen..

















şi porumbeii

















Vâlceaua


















şi satul

















Dealul










şi paznicul

Superstiţii

Că sunt un leneş, d-aia! Că de întâmplat s-au mai întâmplat, dar cine să le scrie, povestească şi altele??. Nu e vorbă, că îmi promit frecvent şi aproape fervent că voi scrie zilnic, pentru că îmi place. Acum doar dau vina pe inspiraţie că lipseşte. Şi totuşi, să vorbim despre superstiţii, via Rita

Copil crescut la ţară, am o problemă cu toporul înfipt în tăietorul de lemne. E semn rău, după spusele bunicii, deci nu vreau să risc şi de fiecare dată când am ocazia să văd vreun topor adânc înfipt în lemn, fac tot posibilul să-l scot.
Nu duc gunoiul noaptea. Nu mai ştiu cine mi-a zis că îmi arunc norocul, de parcă eu lucrez la Rosal. În fine.
Sarea împrăştiată cu spor de mine sau de alţii nu mă deranjează, dar am o problemă cu pâinea întoarsă cu burta în sus. Nu ştiu ce înseamnă, tocmai d-aia mă sperie.
Am o zbatere fizică de ochi stâng, e clar, este nasol. Cum adică am răcit sau m-a tras curentul, terminaţi cu prostiile, e semn rău, n-auziţi?! Dacă mă împiedic cu stângul, e de bine, logic.
Stau cu veselie pe prag, spre disperarea mamei care mereu îmi zice că voi avea probleme în alegerea consoartei, exact pe motivul ăsta.
Cu marţea nu am nicio problemă, am mici dificultăţi cu data de 13 dacă este într-o zi de luni. Joia, frumoasă zi, nu are ce să mi se întâmple rău. Niciodată. Poate să plouă, să cadă avioane, să deraieze trenuri, la mine e o primăvară fără sfârşit.

Nu am această superstiţie, dar trebuie să o aduc în discuţie : ţi se desfac şireturile, te căsătoreşti. Păi dacă ar fi fost aşa, săptămâna asta ar fi trebuit să mă însor a şaptea oară.

Idioţi şi agramaţi

Nu ştiu ce e cu mine, am început să îmi pierd calmul. În curând, îl voi declara nul. Zilele trecute, după un somn scurt şi intens de după-amiază (cârpit de somn, cum s-ar zice) mă îndrept spre corporaţie, aripa secundă. Strada Uliţa pe care trebuie să înaintez spre civilizaţie este lată cât să încapă o maşină, o şaretă şi un cot de copil. Plină de gropi, normal. Merg 3 metri şi din faţă goneşte cu 40 la oră un zeu trecut de primele două tinereţi la volanul unei maşini uşor de ţărănuş, adică nepermis de lată pentru aglomeraţia de pe meleagurile noastre, dar nici de cocalar împăiat. Era evident că nu am fi încăput amândoi pe aceeaşi stradă şi am sperat până în ultimul moment că se va opri acolo unde strada era puţin mai lată. Nicidecum. Şi iată-ne, faţă-n-faţă, el făcându-mi semn să mă bag în dreapta, unde părea că e un spaţiu cât să încapă un lăstun intrat la apă. Numai că în spaţiul ăla, exact pe mijloc, era un dâmb de asfalt&pietre, rămas de pe vremea când s-a încercat o asfaltare în zonă, prin interbelic, cred.
Schimbăm nişte replici zâmbite, ca în filmele mute cu buget redus şi cum el insista în tâmpenia lui, cobor geamul şi zic pe cel mai calm ton :
- Chiar nu am unde, e un dâmb acolo, trage dreapta, trag şi eu, ne strecurăm.
Nicio treabă, el îşi continuă filmul mut arătând spre locul cu dâmbul, ca tâmpul. Zâmbind, îi zic :
-Eşti handicapat, eeesteeee uuun dââââmb!?
Nu m-a auzit, sunt sigur, dar trage nervos de volan cum îi spusesem şi mă înjură, de mama, normal. Primul impuls a fost să trag stânga de volan, că am casco. Apoi am vrut să-l scuip. Şi chiar m-am gândit să mă întorc după el şi să-l dau cu capul de volan până vomită.
În altă ordine de idei, am spălat maşina zilele trecute, după o foarte lungă perioadă în care biata de ea nu a văzut apa decât din cer. Vorba vine, că au spălat-o nişte băieţi. În două zile, s-a pus o peliculă fină de praf, motiv suficient pentru un nesimţit să-mi scrie cu degetul pe capotă : SPALĂMĂ BOULE. Dacă îl prind, îi smulg mâna şi îl bat cu ea până învaţă gramatica din scoarţă în scoarţă. Am zis. Şi nu mi-a trecut, cu toate că a plouat.

Noroc animalic

De când cu Zu, am o obsesie nouă. Una legată de mirosuri. Mirosuri animalice, de pipi, de caca, de d-astea. Deşi, biata de ea, nu îmi dă niciun motiv de psihoză. Face liniştită la litiera ei, îngroapă ce face, ca la carte.
Nu prea mă împac eu cu mirosul mâncărurilor de pisică, dar ăsta e un alt subiect, mult prea puţin deranjant, de altfel.
Azi-noapte, ajung acasă, dau nasul pe putere maximă şi nu constat nimic suspect. Aşez toate cele de prin baie, dărâmate cu drag de Zu, adun bucăţile de şerveţel, multe şi mici de prin bucătărie, trag un ultim tutun şi mă îndrept spre un necesar duş. Pe hol mă loveşte un puternic danf de căcat. Verific cotloane, colţuri şi covoraş, nimic. Şi îmi cad ochii pe adidasul meu stâng şi alb care pe tot călcâiul are o dungă maaaree şi maaaroo(n).
Leneşul suprem, eu, nu se mai apleacă să se desfacă la şireturi când ajunge la casele lui şi cu piciorul drept încălţat, folosit drept pârghie, apasă pe călcâiul stâng, tot încălţat, întru forţarea adidasului spre descălţare. Apoi, cu piciorul stâng descălţat, face aceeaşi operaţiune la piciorul drept. Numai că de data asta cu vârful tălpii adidasului drept m-am norocit moale şi apăsat. Acum se pune întrebarea : s-a întâmplat înainte să mă urc în maşină şi deci să apăs acceleraţia sau după ce am coborât din maşină? Nu de alta, dar azi a bătut soarele niţel în maşină.

Hapdeit : am călcat după ce am coborât din maşină. M-am bucurat doar de mirosul de tutun din bolid. Nu m-am bucurat deloc când am curăţat adidaşii.

Greu cu shoppingu

Motto : Haina face pe om. Pe mine, cu nervii.

Am mari probleme când vine vorba de cumpărat haine. Nu pentru că nu am răbdare, că am. Prea multă chiar. Atât de multă încât sunt în stare să probez 7 perechi de pantaloni, 5 tricouri, un hanorac şi o cămaşă şi să plec fără a cumpăra nimic, spunând zîmbind Nu îmi place nimic. Nu am răbdare, totuşi, să bat 800 de magazine, într-o juma de zi, cum fac unele doamne şi domnişoare pe care le cunosc, dar nu le înţeleg. Când simt nevoia de cumpărături, merg în maxim 3 magazine aflate la cel mult 5 minute unul de celălalt. Trei magazine din care mi-am cumpărat măcar o dată un ceva.
Intrat în magazin, sunt coşmarul vânzătoarelor, ce să mai. De fapt, cred că plătesc poliţe ălora care sar pe mine de cum intru şi cu un zâmbet forţat şi fals mă întreabă dacă mă pot ajuta. Da' ce, sunt handicapat, nu mă pot îmbrăca singur, sau ce? Şi cum toate se plătesc pe lumea asta, atunci când chiar am nevoie de o altă mărime, culoare, etc. a unui produs, toată lumea mă ignoră, de parcă sunt invizibil.
Să zicem că lucrurile au mai evoluat şi lumea asta plină de misoginism şi favorizatoare a sexului tare a înţeles că şi noi barbaţii avem nevoie de haine chiar dacă, în principiu, părul ţine de cald. Şi să zicem că a dat norocul peste mine şi am găsit un magazin cu haine care să îmi placă, adică fără sclipici, capse, paiete, trandafiraşi, inscripţii de doi bani făcute din cauciuc de doi lei, la preţuri de 200 de lei, bucata. Fără pantaloni prea strîmţi sau prea largi, cu 12 buzunare complet nefolositoare, care îmi vin în talie, fără a-mi fi cu 20 de cm mai lungi şi invers.
Şi găsesc multe lucruri, în total vreo 8 produse, de la tricouri până la pulover. Le iau pe toate M, de la Magnific, că doar nu o fi de la mediocru şi le probez. Ce am cumpărat?? Un pulover, mărimea L.

Facerea de bine

Sâmbătă seară mă pregătesc de distracţia supremă : spălatul vaselor. Fabulosul imobil în care locuiesc a fost construit cu cap, dar fără minte, astfel încât să poţi vedea bine în bucătăria vecinilor. Nu e un lucru rău, chiar deloc, dacă ai vecină bunicuţă care face clătite şi îţi pune şi ţie pe o farfurie câteva, că ai văzut. Aşa cum am eu. Cred că ar fi un lucru minunat şi dacă aş avea vecină la prima tinereţe, cu hobbyuri demne, gen : gătitul în lenjerie sexy şi intimă. Dar n-am.

Clătite bune, chiar dacă nu arată ca cele făcute de Adi. Şi se simţea un miros de ceva dulce proaspăt gătit. Totuşi, era beznă. M-am dumirit repejor că vecina a rămas pe întuneric din cauze de Edison. Mărinimos cum mă ştiţi, m-am oferit să fac pe electricianul. Câtă minte îţi trebuie să schimbi un bec? Puţină. Câtă minte îţi trebuie să nu uiţi cheile în casă în momentul în care ai uşă care se încuie automat? Mai multă decât posedă eu.

Din păcate, eram în şlapi, şort şi tricou deci n-aveam cum să îmi petrec noaptea în alte locaţii selecte şi dimineaţă să merg liniştit la corporaţie, unde am o cheie de rezervă. V-aţi prins, am mai păţit-o de trei ori. Tot din păcate depozitul de materiale de construcţii de lângă imobilul unde locuiesc era deja închis, aşadar la revedere scară. Din fericire stau la etajul 1 şi aveam toate ferestrele deschise, inclusiv uşa balconului. Spiderman e mic copil, chiar dacă m-am taiat în palmă şi mi-am julit un cot.

Clătitele erau gogoşi, dar nu mai aveam niciun chef.

În loc de concluzie : poate e un semn, vorba lui Paul.

Who is Zu?

Pe scurt, am pet. Exact de luni, 29 septembrie. Are cam 3 săptămâni şi a fost culeasă şi botezată prin bunăvoinţa colegilor de corporaţie, după numele radioului corporaţiei lansat în ziua respectivă. Normal, era un sac de purici. S-a rezolvat prin două îmbăieri + o uscare ca la carte în cuptorul de la aragaz. Ce, doar nu vă aşteptaţi să am uscător de păr!? În plus, era foarte frig. Şi nu vă imaginaţi că am dat drumul la gaze, am încins cuptorul şi am aruncat pisicul înăuntru. Nici vorbă. L-am încălzit puţin, pe cuptor, am oprit gazele, am pus un carton şi pisicul pe carton. Cred că i-a plăcut devreme ce torcea.

În altă ordine de idei, ar cam trebui să îmi iau şi eu un aparat foto. Cu telefonul nu iese mare lucru. Totuşi, o mostră :