Taximetrişti, poliţişti, oameni..

Sunt un şantajist sentimental, normal, recunosc alţii de la o poştă. Poate d-asta de cele mai multe ori nu mă impresionează cerşetorii, indiferent câţi copii, căţei sau pancarte poartă la gât. Mă impresionează însă oamenii care par şantajişti emoţionali, dar sunt doar nişte nefericiţi naivi rătăciţi prin minunatul nostru Bucureşti.

Aşa s-a întămplat acum o lună şi ceva cu un cuplu care pe o străduţă paralelă cu Bălcescu m-a întrebat cum poate ajunge la gara de nord, pe jos. Oamenii cărau nişte sacoşe de rafie în care încăpea lejer jumătate din averea mea. Şi erau pline ochi. Le-am dat un ban să ia metroul şi deşi Adriana a spus pe moment că oamenii au cerşit într-o formă mai evoluată, eu chiar cred în continuare că ei erau din inima Moldovei şi au avut neşansa să fie traşi pe sfoară de un taximetrist cu vorbe dulci şi rele intenţii.

Acum ceva vreme, veneam de la reprezentanţa sport a corporaţiei, alături de prietenul Bianca şi Zeul din dotare. Pe drum, un domn vădit rătăcit ne abordează întru ajutor. Prietenii mei au dispărut în ceaţa groasă de octombrie, desigur, pentru că aveau o emisiune de făcut.

Înainte de salut, l-am pus pe om în temă că nu îi dau niciun ban şi i-am ascultat păsul. Omul, Sandu Stan pe numele lui, a avut nenorocul să aterizeze din Italia pe aeroportul Băneasa, de unde a luat un taxi spre Gara de Nord că avea un tren de prins, că nu are încotro, că deh, la 11 noaptea, autobuzele, dacă circulă, sunt foarte rare. Taximetristul l-a dus şi i-a cerut 300 de lei, la destinaţie. Omul n-a vrut să îi dea, motivând că n-are de unde, că e sărac, că lucruri. Taximetrisul i-a zis că îl duce înapoi şi îl lasă în aeroport pe cheltuiala lui. Acolo, l-a luat la nişte palme, bazându-se pe sprijinul colegilor de breaslă în cazul în care lucrurile ar fi degenerat. Omul a fugit, fără bagaje.

De faţă cu mine, a sunat la 112 unde şi-a spus povestea, pe rând, operatoarei şi poliţiei. Poliţia, săritoare în ajutorul cetăţeanului, l-a trimis la poliţia aeroportului, să îi rezolve ăia problemele. Probabil frigul de afară, scaunele reci ale maşinii şi taximetriştii arţăgoşi i-au pus pe gânduri de spălare de mâini pe oamenii legii.

Acum nu ştiu ce mă îngrijorează mai mult : că unii taximetrişti te prădează ca piraţii somalezi sau că poliţia, în principiu, se spală pe mâini cu apă şi săpun din abundenţă să nu ia vreun virus mortal?

Un lucru e sigur : nu o să mai am mustrări de conştiinţă când trezesc sun în miez de noapte Poliţia Comunitară să mă ajute cu un avertisment pentru cei care chiar nu vor să înţeleagă că locul meu de parcare e plătit.

Cu drag, Vecinii

- M-ai omorât tu pe mine...când nu vorbeşti fără oprire, nu ai stare! Am avut eu un coleg care nu avea stare, la fel ca tine, şi când s-a făcut mare s-a îmbolnăvit de Parkinson. Stai şi tu locului o clipă, ca să am şi eu linişte! Treaba ta, o să te îmbolnăveşti şi tu, dacă nu eşti cuminte!


Aşa mi-a zis mama într-o zi în care oboseala îşi spunea cuvântul şi şansele de odihnă îi erau curmate de năstruşniciile pe care le poate face un copil de 4-5 ani. Pe moment, cred că m-am potolit, mai ales că numele bolii suna foarte complicat.

Mai bine de 20 de ani mai târziu, ieri, am găsit în cutia poştală un bilet. Pe o foaie de caiet de matematică, frumos înpăturită în patru, scrie :

Stimate Domnule Nelu Barbu,

Ap. 5

Vă ascultăm cu plăcere înformaţiile privind "Vremea"

Vă rugăm să nu vă grăbiţi când vorbiţi, deoarece nu se disting silabale, vocalele, etc; noi cei care vă ascultăm atenţi nu apare clară exprimarea dvs. şi e păcat

Deci, vă rugăm să vă grăbiţi mai încet.

Vecinii

Vecinii mei sunt simpatici şi îi anunţ pe această cale că eu chiar fac eforturi să vorbesc mai rar, dar îmi este incredibil de greu, devreme ce ritmul este acelaşi de când aveam vreo 4 ani.

Ce mi-am luat de la mall..

Şi am fost la noul mall. Ăla cel mai mare din sud-estul Europei. Şi nu la orice oră, ci la 1 noaptea, după terminarea programului la corporaţie. Căutam nişte diverse obiecte şi alimente prin hipermarketul din interiorul mall-ului. Pe care le-am găsit. Mai greu mi-a fost să găsesc magazinul, că mall-ul ăsta e chiar mare. Foarte greu a fost să mă orientez spre ieşirea cea mai apropiată de locul în care îmi lăsasem maşina. Evident că am ieşit prin cu totul altă latură a mall-ului, dar măcar nu a fost chiar opusă cu zona pe care intrasem. În fine, cu mâinile ocupate de cumpărături şi gura de mormăituri neortodoxe, mă îndrept spre batmobil. Tot spre el se îndrepta şi un şobolan, din lateral, nedrept de avantajat de distanţă. Ajung la batmobil şi fac nişte mult zgomot, doar doar se simte şi fuge. Las bagajul şi arunc o privire pe sub maşină. Şobolanul dispăruse. Avem două posibilităţi : a. şoarecul s-a speriat şi a tulit-o fără să-l văd şi b. animalul s-a instalat pe undeva pe la motor, la căldurică. Recunosc că am avut emoţii când am pornit motorul, mă şi vedeam adunând bucăţele mici şi fripte din şobolan de pe interiorul capotei şi radiator. N-am auzit niciun zgomot suspect, aşa că am mizat pe varianta a. Şobolanul a optat pentru varianta b., după cum am descoperit azi dimineaţă. Nu, nu a fost nimic sângeros şi oripilant, dar în praful de pe capacul motorului se observau lejer câteva urme de lăbuţe de şobolan. Cum ar veni, cartierul meu are un nou locatar. Unul de la cel mai mare mall din sud-estul Europei.

Aş cam vrea

Nadina face liste de Craciun. Nu de cumparaturi, de dorinte, că astea ne plac tuturor mai mult.

Pe ce a mai rămas din anul ăsta, cel mai mult îmi doresc să iasă perfect proiectul la care onorat o să particip luna viitoare şi despre care nu pot să spun mai multe, deocamdată.
Apoi, aş mai vrea nişte multă zăpadă, dar multă să fie (dau un telefon să văd ce pot face). Dorinţa asta se poate lungi niţel şi pe 2010. Şi tot pe 2010 mi-ar plăcea un batmobil nou şi o casă pe pământ, alta decât conacul de la ţară. Asta înseamnă că trebuie să câştig cumva la loto, dar dacă va câştiga Nadina, poate prietenul la nevoie se cunoaşte. :))

Şi serios vorbind, aş cam vrea să mă port mai frumos cu oamenii care mă îndrăgesc şi să îmi aduc mai des aminte de ei, dar asta e o dorinţă pe care mi-o pot îndeplini singur. Ca în spotul la Vodafone.

Probleme de pândari

Merg ca omu' la secţiunea sport a corporaţiei - care este în altă clădire - unde merg frecvent seara întru amuzament şi servit diverse alături de Zeul şi reproducătoarea emisiunii sale, prietenul Bianca. În seara asta a fost cam a 23-a oară când i-am vizitat de când nu mai fac parte din echipă.
La intrarea în hol este o barieră, exact ca la metrou, dezafectată până în prezent pe motiv că poate lumea se mai face că se grăbeşte spre locul de muncă sau spre ţigară, după caz. În seara asta este fix funcţională, lucru pe care îl observ la 1 secundă după ce portarul nu îmi răspunde la salut, deşi m-a mai văzut, chiar şi pentru simplul motiv că un bărbat tencuit cu fond de ten iese mai repede în evidenţă, chiar dacă asta nu este neapărat de bine. Pentru lipsa răspunsului la salut dau vina pe jocul greu de sudoku la care transpiră şi zic :

- Gata? S-a pus bariera?
- ....

Lipsa unui răspuns nu mă descurajează :

- Păi şi eu cum pot intra?
- Unde ? vine răspunsul sec
- La redacţie ....... ( de parcă puteam să merg în Malibu sau pe clădire să încerc să zbor şi ţineam neapărat să merg pe scări )
- Păi dacă lucrezi la redacţie de ce nu ai cartelă?
- Că nu lucrez la redacţie, doar în corporaţie
Mi-a aruncat o cartelă magnetică, profund satisfăcut că şi-a făcut rolul de pândar. Nu numai că nu văd utilitatea unor bariere la intrarea într-o instituţie, câtă vreme există pândari, dar nu am să înţeleg niciodată plăcerile acestor oameni cu statură impunătoare de a face pe şefii când nu sunt căpitani decât pe jocurile lor de sudoku.

Şi mai am o mare problemă cu pândarii de locuri de parcare sau parcatorii. Sunt oamenii aceia, îmbrăcaţi uneori mai bine ca tine, care te ghidează să parchezi pe un trotuar, într-o zonă în care nu există locuri de parcare, deşi zona este foarte aglomerată, să spunem, pe străduţele de la Romană. După ce te ghidează, în funcţie de oră - seara e mai scump- şi de vechimea lor în această meserie, te taxează, de cele mai multe ori de la obraz, cu sume cuprinse între 5 şi 10 ron. Ce dracu să le faci? Să nu le dai? Păi ce se întămplă cu maşina, câtă vreme tu îţi bei ciocolata caldă?! Să le dai pumni şi şuturi? Dacă te ţine, poţi încerca, dar eu unul nu am atâta curaj.

Plăcerile toamnei

De la Nadina

Îmi place toamna în comparaţie cu vara şi clar îmi displace în comparaţie cu primăvara. Totuşi, sunt pro toamnă pentru :
- zacusca de ghebe făcută de mama
- mirosul de struguri copţi al dimineţilor nehotărâte de la ţară
- culoarea pădurilor
- aspectul norilor rupţi de vânt care dau senzaţia că cerul este mult mai înalt ca de obicei
- zborul compact şi zbuciumat al porumbeilor *
- nucile crude
- zilele ploioase de care avem nevoie ca scuză pentru o leneveală cruntă.

* pentru cunoscători

Atitudinea Hallmark

Hallmark poate fi cel mai bun prieten al omului. Pentru mine, câteodată, e mai bun şi decât Edi -prietenul imaginar din copilărie/adolescenţă. Asta pentru că Edi mă mai lasă baltă, cam de fiecare dată când eu nu îi las pe alţii. Vedeţi voi, Edi este absolut tot ceea ce nu sunt eu. Dar despre Edi, altădată. Să ne întoarcem la Hallmark.
Hallmark nu este canalul de filme, aflat pe pozitia 67 în grila mea de programe tv, dar are legătură cu el. Pentru că exact ca progrmul cu pricina îţi desfăşoară în faţa ochilor o dramă totală. Hallmark este o situaţie sau o atitudine pe care ar trebui să o ai. Este o atitudine de victimă când nu eşti una. Se ia la repezeală sticluţa cu esenţă de victimă, se dă pe gât o înghiţitură şi voila : hallmark.
Se cere un exemplu : ea - o sculptură şi un zâmbet adoră compania lui amicală. El o adoră pe ea şi atât. Tot pe ea o adoră nişte mulţi alţi ei. Ei îi convine, că i se pare normal. Normal că el turbează, dar ia atitudinea hallmark. Adică ia o bere, nişte prieteni şi se distanţează. În aparenţă o dispreţuieşte, în fapt o adoră, dar face o dramă din asta. Asta poate ţine, în sensul că ea se îngrijorează şi face ceva în sensul ăsta. Partea cea mai bună cu hallmark este că pe lângă portiţe ferecate poate deschide ochi, ceea ce mi se pare mai tare.
Naşă şi în acelaşi timp naş de botez este Bianca, prietenul meu cu ţâţe sâni, care acum o vară şi o toamnă a ajuns la concluzia că viaţa mea seamănă a scenarii de soap-opera-dramă colosală, cum numai la Hallmark poţi vedea. Acum nu ştiu ce i-a venit sa propună un tandem pe tema asta, dar poate ei i-a ieşit mai bine explicaţia.